Varfurile – despre noi doi
Articol publicat de Sabin G. Munca - 27/07/09 at 08:07 pmIn cautarea frumusetii – Invitatie
Sa pleci singur intr-o calatorie poate deveni trist, chiar si in cazul in care scopul este sa descoperi frumosul – cand il descoperi placerea este cu atat mai mare cu cat reusesti sa il impartasesti cu cineva.
De aceea, aceasta calatorie nu o fac singur. Ci alaturi de cei ce vor sa pluteasca pe calea gandurilor, sa navigheze printre cuvinte si sa evoce frumusetea.
Un asemenea calator ni s-a alaturat astazi. Frumusetea vazuta de el va invit sa o descoperiti in articolul de mai jos: Varfurile – despre noi doi
Varfurile – despre noi doi
un articol de Dan Fulea
Am inceput sa transcriu totul cand a fost deja prea tarziu. Cand fiecare zi era o alta zi in care realizam ca nu-mi revin. In care stiam ca tu te gandesti la noi la trecut. In care imi amanam aspiratiile pentru « mai tarziu cand voi avea timp ».
Inainte de tristete, inainte de orice constientizare a separarii care s-a insinuat intre noi, au aparut semne. Le-am ignorat intr-o asteptare nefireasca, pietruind astfel un drum primejdios. Pe care aveam sa-l urmam impreuna nestiind in ce masura vom mai ramane noi, la capatul lui.
1.
Am terminat atat de tarziu ceea ce incerc acum sa uit, « munca »… m-a surprins o ploaie torentiala pe drumul spre tine. Am alergat bucurandu-ma ca stropii ce balteau pe marginea drumului mi se strangeau murdari pe pantofi.
Era ‘nepotrivit’ sa combin pielea atent inscriptionata si cusuta, lustruita dis-de-dimineata, cu mizeria strazilor (mi-a soptit o reminiscenta a mentalitatii de business) dar mie imi parea perfect natural. Ma bucura regasirea unei utilitati incipiente a lucrurilor. “De asta au fost inventati; oare tehnologia moderna mai stie sa imblanzeasca furtunile sau suntem imbracati ca pentru o parada, complet nepractic, oricat de sic”?!
Mi-au scanteiat ochii la gandul apei care imi imbiba costumul, de m-ai fi vazut cat eram de viu!
Am si zambit cand m-am imaginat intorcandu-ma acasa murdar, ca dintr-o calatorie indelungata, in aceasta costumatie ridicola poate acum mai mult decat de obicei (natura avand grija sa scoata in evidenta discrepanta dintre modelul floral-livid al cravatei si frunzele cu o atat de puternica personalitate, de un verde pronuntat, care mi se lipeau de pantaloni). “Acum facem calatorii doar in concedii, restul zilelor si-au pierdut din savoare pe masura ce lucrurile mici s-au standardizat”.
M-am uitat la ceas pentru a constata ca inca aveam ganduri administrative desi a inceput de cateva ore ceea ce eu numeam “timp liber”…
Inca 5 minute insa, supus capriciilor vremii, m-au curatat de toate… mai ales de frustrarea de a fi neputincios. De a nu putea decide schimbarea unui sistem care nu mai tine cont de sentimente ci striveste printr-un paienzanis de conditii coroborate pe oricine nu se aliniaza; care ne macina visurile tineretii pentru a ne determina sa ne conformam aceluiasi tipar, angajatii unui mecanism care nu ne reprezinta interesele.
Sau, poate doar pe ale noastre nu le reprezinta.
“Am inceput sa ne spunem povestea acum cativa ani, improvizand salturi mortale – fuga unor pusti deziluzionati de viata, catre Unitate. Ultimele franturi de copilarie pe care le mai aveam pure – pentru a ne aduce ofrande unul altuia – chiar si insumate, creau o inecuatie a dragostei cu lipsuri grave, de mediu”.
Pe drumul de cateva minute pana acasa renunt la mastile societale, redevin omul indistinctibil, artistul excetric, visatorul. Aceasta escapada in ganduri, imaginile inceputului nostru sunt asemeni unei aspirine – o metoda uzuala de a-mi accelera ritmul, pregatind regasirea de sfarsit de zi.
In fata chioscului de paine era liniste: sperantele mele nu generau ecou, nu se intorceau la mine din partea ta. Obloanele inchise erau martori ai reflexiilor ochilor mei, tremurand intr-o asteptare deznadajduita.
Ele m-au vazut nedumerit, apoi trist. M-am temut ca ceea ce simt nu poate fi lamurit printr-un sms. Ca intrebarea « esti ok ? » ar putea neprimi raspuns.
Am alergat in ganduri catre actiunile mele trecute, in cautarea nerespectarii tale.
« Nu ai venit nici aseara », nu-mi dau seama daca este paranoia sau o amintire.
Furtuna s-a transpus descendent intr-o violenta nevrotica. Ostilitatea din jur am primit-o ca pe o sentinta.
Privirea a cautat o ancora sub frunzisul des al copacilor de pe aleea noastra, sub care faceam acum cativa ani poze lunii. Frunzele spulberate de vant pareau atat de fragile… si totusi existenta lor imi dadea un sentiment de liniste. Sub ocrotirea crengilor, ignorand fulgerele, m-am bucurat retraind fugar clipele noastre.
Am asteptat pana s-a oprit ploaia si m-am indreptat spre intrare cand era clar ca cerul secase si nici o astfel de lacrima, Divina, nu poate salva nimic.
Pe treptele reci te-am vazut privindu-ma si am realizat ca erai acolo de mult. Dar nu indraznisei sa intrerupi ritualul meu de purificare.
Ne-am intalnit mainile si ti-am propus schimbarea.
« Nu intram, te invit in parc ».
……………………………………
Stiri Brasov - noi vedem Brasovul altfel!
* - Orice element descarcat de pe aceast site si prin intermediul acestui site intra sub incidenta legii dreptului de autor. Va rugam folositi elementele descarcate doar in scop personal! Pentru folosirea elementelor in scop comercial,contactati echipa StiriBrasov la adresa admin@stiribrasov.ro.
Redactia Stiri Brasov o sa va tina la curent cu cele mai interesante stiri,imagini si anunturi!
septembrie 2nd, 2009 at 18:05
Da, il citisem si pe primul
Acum l-am recitit, Imi place, imi plac toate , ma duc si eu in trecut si sa stii ca am avut tot timpul tineretii,, ginduri administrative,, , nu scapam de ele.Dar am stiut sa ma bucur de flori, copaci,ploi.frunze ruginite(care imi rascolesc sufletul si acumm la 53 ani),ma bucur de focurile de artificii si de Craciun si acum.Suntem multi cu aceste sentimente.De paranoi nu mai vorbesc,,,,!Nu suntem singurii
Succes